Remembering – Felix de la 0 la o luna

Am inceput azi sa scot pozele adunate in prima luna de viata a prichindelului. Acum imi dau seama cat de tare s-a schimbat. Sunt convinsa ca dupa un an ne vom minuna si mai tare de figura lui de acum.

Felix inca in spital

Oare ii era foame? 😀

Si cu mami…

Si ziua cea mare a venit. Mergem acasa :).
Prima jucarie a lui Felix, un catelus – Ham!

Felix acasa

Asa ma dezbraca mami cand adormeam la masa 😀

Vai ce bine se dorme la mami in brate

La ragait – dupa masa

Creasta de mic. Multumesc tati, coafezul 😀

oooo

doua maimutzici

am gluga? daaa, am gluga

cand ma fac mare, ma fac si eu sportiv. Chiar daca tati arata tare nostim imbracat asa :)))

De mic fluier dupa gagici

Parca seman cu Razvan Ungureanu aici 😀 (fostul prim ministru)

Fotoshooting la o luna

Experienta unei nasteri

Am aproape o luna de cand am devenit mamica si in tot acest timp am vrut sa scriu despre ceea ce am simtit cand mi-am tinut pentru prima data copilul in brate. De fiecare data m-am oprit si am luat-o de la capat pentru ca este greu sa descriu in cuvinte aceasta experienta. Da, stiu, suna ca un cliseu.

Dar hai mai bine sa va povestesc cum au fost toate la mine. Am sa povestesc acum, ca imi este teama ca daca mai astept mult mi se vor acoperi amintirile din acea zi cu noi si noi evenimente din viata noastra cu prichindelul.
Ei bine, dupa cum se stie deja, eram programati la cezariana pe 17 aprilie. Asa au decis medicii si noi ne-am conformat cu toate ca bebe statea bine la caldurica si parca nu prea avea chef sa iasa in lumea noastra. Eram fericita ca nu am intrat in travaliu. Daca tot era sa fie sa nasc cu cezariana, macar sa scap de un travaliu dureros. Am urcat frumos pe scari cele 2 etaje din spital, emotionata si fericita ca in sfarsit a venit ziua cea mare. Buah, nici macar cand m-am maritat nu am avut asa emotii. Cea mai mare zi din viata mea!
Eram obosita, dupa o noapte nedormita. Toata noaptea ma simtisem ca atunci cand eram mici si mergeam la mare. Nu inchideam nici un ochi pana cand nu ma trezea tata in miez de noapte ca sa plecam spre vacanta. Ei bine asa era si ziua de 17 aprilie 2012. Ionut dormise foarte bine langa mine si il invidiam pentru asta. Nu intelegeam de ce ma incearca atatea emotii ca doar eram convinsa ca toate o sa mearga bine si o sa avem un bebe sanatos pe care sa il iubim din secunda unu. Dar cum logica luase sah mat, am stat cu ochii pe pereti.
Am sunat la usa din Kreissaal – adica sala in care urma sa nasc. Ciudat, nu? Suni la usa si zici: “Buna ziua, sunt programata la cezariana azi” :)). Parca spui: “Buna ziua, am venit sa iau paine!”. Ma asteptau. Eram doua mamici programate la “nascut” in acea dimineata. Ma termina medicina din ziua de azi ca poti sa programezi chiar si un eveniment asa mare. Jonglam si noi cu natura…
M-au pus sub monitorizare si in stand-by. Nu intru in detalii “tehnice” acum ci am sa incerc sa ma axez pe ceea ce am simtit in acele momente. Cealalta mamica era programata prima si noi urmam. Ne-am jucat pe telefon, am stat de vorba… Doamne ce greu trecea timpul! Mi-am dat seama ca noi urmam cand a intrat taticul cu celalalt bebe in brate. Dupa cateva momente a venit si proaspata mamica. Incepuse sa imi urce pulsul. Acum nu mai era cale de intoarcere. Noi eram urmatorii.
M-au luat cu patul si am intrat in sala de nastere. Am fost privilegiata sa ma bucur de profesionalismul unei echipe extraordinare. Mi s-a explicat fiecare miscare si in sala de nastere erau peste 10 oameni care erau pregatiti sa intervina.
Initial am intrat singura si apoi a aparut si Ionut. Era nostim. Imbracat in verde si cu boneta tot verde :))). aaa si sa nu uit un detaliu care mi s-a parut chiar hazliu. Ca sa nu il confunde cu vreun cadru medical, el avea in piept un ecuson pe care scria “PAPA” :)). Emotile cresteau tot mai mult. Au inceput anestezia si incet incet ma pregateau de interventie. Picioarele am putut sa le misc tot timpul dar nu mai simteam nici o durere. Cand eram complet pregatita – emotional (cu sotul la capatai) si fizic (multumita echipei de anestezisti) – si-a facut intrarea vedeta salii, domnul dr Garcia. Un spaniol, nascut in Germania cu care am avut privilegiu sa schimb trei vorbe in limba telenovelelor :p in timp ce aseza iar organele la locul lor dupa ce il scosesera pe bebel.
Dar sa revenim si sa povestesc de primul contact vizual cu smecherul care ma facuse curioasa de infatisarea lui de atatea luni de zile. Dupa cateva momente, de cand incepuse interventia (oare cine poate sa spuna cat a trecut), dupa ce incepusem sa intru intr-un tremur ciudat, dupa ce ma apasase medicul pe burta, plamani si altele de am crezut ca vor sa imi scoata tot interiorul, dupa ce auzisem o gramada de vorbe de imbarbatare si cantece de la sotul curajos, l-am vazut pe junior. Pfuuu, ce grasan, curat totusi si fara pic de unturica pe el, inmuiat in apa si umflat. Mi l-au aratat scurt si apoi s-a dus cu taticu la primul control pe lumea asta. Singurul gand care mi-a trecut prin cap: “Oare cu cine seamana?!”. Nu vreau sa recunosc ca bebele meu mi s-a parut in primele clipe uratzel…dar chiar ca nu imi venea sa cred ca a iesit asa un umflatel ;). In primele clipe nu a plans – poate il trezisem dintr-un somn de relaxare – si ne-am ingrijorat. Dar nu a durat mult si am auzit primul sunet de Roman junior si ne-am linistit. Eram ferciti :). Taticu a revenit cu el la mine, i-am dat degetul si mi l-a trans cu putere :). Si i-am dat primul pupic pe frunte. Nu am sa uit niciodata mirosul de bebe proaspat proaspat :).
Apoi a urmat un amalgam de sentimente. Am rasuflat usurata. Era sanatos, plecase cu taticu la terapie intensiva, eu supravietuisem 😉 si eram amandoi bine.
Primeam felicitari din toate directile, parintii erau fericiti, eu eram flamanda (am mancat o tocanca cu carne si legume si cu multa paine cu seminte), am alaptat imediat maimutica si am inceput sa ma refac.
M-am ridicat din prima zi din pat si am inceput sa fac ture prin salon cu sonda dupa mine. Bebe a stat mereu langa mine si primul pampers l-a schimbat proaspatul tatic. A doua zi, cand a trebuit sa il schimb eu, mai mai ca imi venea sa il sun sa il intreb de detalii. Cum sa recunosc ca eu, mamica bebelului, nu stiu cum se schimba un scutec?! Mda, stiu, aici isi pune amprenta cultura romaneasca, in care se asteapta ca femeile sa fie un fel de super woman 😀

De atunci crestem, ne dezvoltam, si descoperim in fiecare zi noi mutrite la prichindelul de care ne-am indragostit cum nu credeam ca este posibil.