Cand eram mica credeam ca la 24 de ani ma voi casatori. In conceptia mea, atunci eram matura si pregatita sa fac acest pas. Apoi aveam de gand sa astept cativa ani si sa vina un copil. Toate bune, numai ca atunci cand am ajuns la aceasta varsta “indepartata” inca aveam cosmaruri cum ca as fi mireasa. Asa ca am mai lasat anii sa treaca sa simt ca sunt in stare sa fac acest pas.
Cand ne-am decis sa avem un copil, stiam ca ni se va schimba viata complet. Ca sa fiu sincera ma asteptam la ce este mai rau, dar stiam ca o viata fara copii ar fi tare trista pentru mine. Asa ca…eram pregatita sa intru in hora si sa joc pana la capat, indiferent de suferinta. Doamne cum suna! Dar atunci nu prea imi dadeam seama ce inseamna un copil si ce simti cand ai un copil. Credeam ca un copil inseamna renuntare la tine, ca om, la sot, ca si iubit, la plimbari, ca mod de relaxare. Credeam ca o sa avem un nou membru in familie care va plange mereu si care va cere atentie si care nu va tine cont de viata noastra. Nimeni nu mi-a zis ca poti sa cresti copilul pe langa tine si nu tu pe langa copil.
Asadar eram pregatita pentru ce este mai rau si totusi eram fericita si curioasa de cum va arata bebe. Inainte sa nasc am terminat de citit cartea, am terminat jocul de pe telefon, am pregatit toate actele necesare pentru alocatia de copil si banii pentru concediu postnatal. Am incercat sa dorm cat mai mult ca stiam ca nu voi mai pupa o noapte intreaga de somn. Psihic eram pregatita pentru ce este mai rau si ma bucur ca am facut asta ca e mai bine decat sa te astepti la usor si sa vina nebunia.
Si iata ca am nascut. Un bebe care a fost luat pe neasteptate, care nici macar nu a plans imediat ce a iesit din burtica si care ne tinea in suspans.
Surpriza mare a fost ca am nascut si, in spital fiind, inca ma puteam juca pe telefon, inca aveam timp sa ma relaxez si sa ma uit la TV. Hmmm ceva nu se potrivea cu ceea ce ma asteptam. Apoi am ajuns acasa. Mi se zisese ca nu vom mai ajunge sa ne uitam la un film cap coada cel putin 2 -3 ani. Buah, va dati seama ce nasol era. Si totusi, am ajuns acasa, am pus bebele in patutul mobil si a stat si “s-a uitat” cu noi la film. Extraordinar! Asteptam sa vina greul. Am zis ca este usor ca este inca mic si nu au aparut colicii. Am citit si urmau sa apara pe la 3 saptamani. Au trecut 3, 4, 5, 6 si nimic. Din cand in cand erau mici dureri de burtica (sau asa am crezut) si ne-am repezit sa ii dam siropel de colici (in stil romanesc) ca asa recomandau mamicile pe care le cunosteam.
Singura mare schimbare in prima perioada au fost trezirile noaptea. Se trezea la 3 ore sa manance. Dar totul dura cam 10 min si apoi trecea direct la somn. Fara plimbat in brate si fara povestiri. Ne-am tinut tari. Bebe a dormit in camera lui din ziua 1 si noaptea nu l-am schimbat, nu am aprins becul si nu am vorbit cu el. Asa ca a invatat repede ca noaptea este noapte si ca atunci lumea doarme. Singura lui problema era foamea. Chiar radeam noaptea ca atunci ca atunci cand sugea cadea lapticul in burta ca intr-o pestera goala. Deh, fomist ;).
Ziceam ca rolul de parinti nu este bine sa fie jucat de oameni prea constienti. Te apuca damblaua daca stai sa te gandesti la cate se pot intampla cu el daca aia sau daca cealalta. In primele zile vorbeam cu parintii pe skype si ne intrebau cat de des il schimbam de Pampers. Ups, noi cam uitasem sa facem asta :D. “Pai… cand ne amintim” – acesta a fost raspunsul nostru. Noroc ca parintii stiu cu cine au de lucru si nici ei nu m-au crescut prea constient :))). Inconstienta nu dauneaza. Intr-o dimineata, dupa o noapte de neschimbat, avea bebe modelul de la Pampers pe fund de la caca. Saracutul de el. Noroc ca el nu s-a plans si ne-a luat asa cum suntem. Stia ca pana la urma va fi schimbat π
Cum am plecat amandoi cu conceptia ca bebe creste pe langa noi si nu noi pe langa bebe, am evadat la numai o luna cu Felix in Romania. Am fost la mare, la Brasov, la Bacau si Iasi. El s-a adaptat si s-a bucurat ca l-am luat cu noi (sau cel putin asa ne imaginam noi). Nu s-a plans si a parut la fel de fericit ca atunci cand statea acasa. Slava Domnului ca imi cam faceam griji sa nu se strice π
Acum fugim in dreapta si stanga cu el si deja am planuit si urmatoarele concedii. Ce sa zic, poate am fost norocosi si am tras unu bun, sau poate ca suntem prea inconstienti si trec multe pe langa noi. Habar nu am. Ce este cert, este ca a invatat sa isi petreaca timpul singur, cu jucariile, sa stie ca si noi suntem oameni si ca nu ne invartim in jurul lui. Se bucura cand mergem si stam la vorbe si ne primeste mereu cu interes la el in camera, sau cand il luam la o vorba sau la plimbarica. Ne accepta asa cum suntem asa ca il acceptam si noi pe el cand mai are cate o zi miorlaita.
Tata zicea mereu ca nu exista carti pentru parinti (sau poate ca exista)…dar cine poate sa confirme ca daca iti cresti copilul dupa carte va iesi unul bun. Fiecare isi creste copilul dupa cum simte si dupa puteri. Eu zic ca asta este cea mai buna deviza…decat sa te tii dupa atatea reguli care oricum nu se pot aplica in acelasi mod la toti copilasii.
Asadar mi-am facut debutul in rolul de mamica la aproape 30 de ani cu experienta 0. Nu stiam cum este sa dadacesti copilasii, preferam un catelus. Dar iata ca acum sunt implinita si nu exista bucurie mai mare pentru mine decat sa imi privesc puisorul cum rade, gangureste, plange, se supara sau isi studiaza indelung mainile nou descoperite. Il iubesc cu bune si rele si nu imi mai pot imagina viata fara el langa noi.
Incet ne pregatim pentru perioada cand va merge si cand isi va trage toate in cap. Din nou ne pregatim pentru ce este mai rau, dar cine stie cu ce ne mai surprinde π
cateva poze cu noi…ca nu ma pot abtine π
abdomene π
ce bine e la tati
oare ce sunt astea?