Un nou hobby

De ceva vreme tot caut un sport care sa ma multumeasca. Vroiam ceva sa fie aproape de apa (ca prea imi place la balaceala), sa fie in echipa (nu prea imi place sa meditez singura :D) si sa imi antreneze mai ales picioarele. Norocul face ca stam intr-un oras langa rau, ca oamenii sunt sportivi si cu initiativa si au format un club pentru acest sport si ca sunt amatori ca sa am cu cine sa “colaborez”. Ei bine, m-am apucat de tras la rame sau mai bine zis de canotaj :D. S-au cam potrivit cerintele doar ca in loc sa lucrez numai picioarele, lucrez si spate si brate si burta ;).

Dupa ce m-am apucat de acest sport, am inceput sa citesc despre istoria lui. Sa nu credeti ca sunt o ignoranta, dar am vrut sa fiu sigura ca imi place si apoi m-am apucat sa si citesc cum sta treaba…ignoranta nu, dar cred ca un pic prea comoda ;).
Asaaa, sportul acesta este practicat inca din antichitate cand se facea mai mult din necesitate. Ce deh, nu stateau treburile ca acum.
In sec 18 s-au apucat englezii de treaba si au imbunatatit canotajul si barcile. In 1775 a avut loc primul concurs pe Tamisa si din 1896 a devenit sport oficial la Jocurile Olimpice. Din cauza vremei proaste a fost anulata disciplina in anul acela si a fost reintrodusa in 1900. Adevaru este ca ma bucur ca s-a modificat anul ca parca este mai usor de tinut minte 1900 :D…

Deja am mai bine de o luna de cand merg la antrenamente si in afara de faptul ca m-am trezit acum vreo 2 zile cu gatul intepenit, merge totul excelent. Tehnica este foarte importanta si deocamdata lucrez la partea aceasta. Dupa ce reusesti sa stapanesti tehnica, este mult mai usor sa te bucuri de privelistea minunata in momentele de pauza de pe Rhein sau sa vaslesti pana simti ca iti curg suroaie de sudoare pe sub ochelarii de soare.
La ultima sedinta am avut norocul sa fiu intr-o echipa in care eram cam toti de aceeasi inaltime si aceeasi putere. Se pare ca si aici trebuie sa iti gasesti echipa cu care te potrivesti. Greu a mai fost cand in fata mea a stat in barca un tip de 1.90 m…Probabil ca in timp si cu experienta nu mai este nici inaltimea un inconvenient asa de mare.

Asa, ca sa ma laud, acum sunt membru clubului de canotaj din Düsseldorf – “Ruderclub Germania Düsseldorf”, infiintat in 1904 si are in jur de 400 de membrii. Acest club are si cateva rezultate bune la Olimpiada, asa ca data viitoare cand mai sunt competitii sa aruncati un ochi si pe echipa germana ;).

V-am pupat si Ahoi!

Eu, in actiune 😀
DSC_0446

DSC_0445

DSC_0450

Copilul priveste spre un posibil Hobby? 😉

DSC_0458

Copia bipeda

Nu am mai povestit de ceva vreme despre evolutia flacaului nostru, care a inceput sa devina tot mai spectaculoasa.
Daca in primul an de viata ne incanta cu tinutul gatului, statul in fund si ridicatul in picioare, acum ne incanta vocal si prin gesturi. Cateodata am impresia ca avem un copiator biped care urmareste tot ce misca. Ca si exemplu, i-am lipit astazi seara o eticheta pe frunte si dupa ce si-a dezlipit-o sa o studieze, a tot incercat sa o lipeasca la loc…cand lui, cand mie. Ca deh, daca eu pot, el de ce sa nu poata?!
Rasfoim cartile, poate nu chiar atat de des cat ar vrea el, ne jucam “ascunsea”, transformam in jucarii tot felul de obiecte de prin casa (ca de exemplu polonicul sau telul etc)…intr-un cuvant nu ne plictisim.
Cu toate acestea mie mi se pare tot un copil cuminte si mai ales ascultator. Galeata de gunoi este tabu si o vede ca pe “caca”, WC-ul la fel (slava Domnului ca mi-era groaza sa il vad balacindu-se in el), respecta telefoanele si telecomenzile, cu toate ca are voie cu ele…si este extrem de tipicar – nu putem sa lasam usi deschise la dulapuri ca vine el din urma si le pune in ordine :D.
Este ceva mai greu acum, ca vrea mereu sa exploreze si nu mai sta intr-un loc cum era odata, dar sa fiu sincera, daca ar stat tot asa fix, as incepe sa ma ingrijorez.
Orele de somn sunt tot cele vechi 20 – 8 dimineata, speram sa o tot ducem asa pentru ca dupa ora 20 este timpul de parinti de care ne bucuram din plin :).
Eh si cam atat cu lauda, ce sa zic…suntem niste parinti fericiti. Ni se umple sufletele cand ne baga cate un zambet sau cand ne intreaba curios “ce e aici?”…

Azi, dupa 3 ore de somn la pranz..iar imi arata ceva 😀
DUS_1572