La ski in Austria

Am mers si noi la ski si ca orice roman, am fost Austria ;).
Frumoooss, domne, fruuumoosss. Sus zapada perfecta, jos primavara in toata regula 🙂

Cateva poze…

Joi in parc

Va rog sa va imaginati: 20 si ceva de grade, soare placut de primavara, parcul plin ochi de copilasi, parinti alergand de colo colo in jurul lor, natura trezita la viata si peste tot un verde crud.

Eh, cam asa a fost saptamana trecuta la noi. Si nu in orice zi, ci intr-o joi. Bineinteles ca nu am ratat si am iesit si noi cu flacaul la relax. Copilul a devenit tot mai independent si cred ca am inceput sa il deranjez cand tot roiesc in jurul lui. Asa ca am luat loc pe o banca si am inceput sa privesc marea de copii. Ati incercat vreodata?

Exista mai multe stereotipuri.
Copilul curajos: un copil de-o schioapa, care abia se tine bine pe picioare, dar escaladeaza toate tevile, scarile, topoganele…parintii stau in jurul lui si incearca sa il sustina, iar el incearca la fiecare cazatura sa adopte un nou “traseu”. Ii impinge de-o parte si vrea sa reuseasca singur.

Copilul urlator: sta la mamica sau taticul in brate si urlaaa domneee. Nu conteaza varsta sau dimensiunea. Urla ca e fain sa urle si nah, e bine ca primeste atentie 😉

Copilul observator: copilul care sta, priveste obiectiv pe toata lumea, studiaza indelung fiecare miscare, fiecare figura care se apropie de el si apoi precaut, actioneaza. Aici il inscriem si pe Felix.

Copilul obez: acestia sunt aparte. Gafaie ca un mosulet de 70 de ani, dar incearca sa tina pasul cu toata lumea. Are un mare avantaj ca poate sa se bage oriunde, pentru ca toti ceilalti copii se pliaza de-o parte si de alta, neavand de ales. De obicei au in mana o bucata de paine din care mai musca din cand in cand cu pofta.

Copilul certaret: sa nu cumva sa te uiti macar la lopatica lui. Nuuuu!!! E a lui. Sansa mare daca te apropii, sa iti iei un pumn de nisip in ochi.

Copilul papagal: astia sunt tare simpatici, un fel de ecou. Felix se aplauda singur pentru fiecare reusita, ca de exemplu datul pe topogan, si la fiecare bravo rostit de el, se mai auzea un bravo in fond. Cand ma uit, era unul destul de mic, care se minuna de suntele mai razlete din parc si le reproducea cu nonsalanta.

Copilul la 220: acestia cred ca s-au incarcat cu diesel cu aditiv ;). Domneee, acum sunt pe topogan, acum in turnulet, acum sar in nisip, acum alearga spre leagane. Parintii sunt de obicei detasati si il privesc de la departare – pai cine sa tina pasul cu asa activist?!

Copilul agresiv: parca este la campul de lupta. Pac o lopatica in cap copilului din dreapta, pac un sut la cel din stanga, pac un pumn de nisip la cel din fata, pac un branci la cel din spate. Ce este interesant, este ca acest stereotip, zambeste satisfacut dupa fiecare “reusita” si cauta urmatoarea victima.

Copilul printesa: stiti acei copii care au fost invatati sa nu puna mana in nisip ca “se murdaresc”? Care nu se dau pe topogan ca raman urme pe pantaloni? Ei bine, de obicei poarta pink si accepta cu greu sa se dea pe leaganul din dotarea parcului. Cel mai mult prefera sa se joace in locuri mai curate sau sa se plimbe detasat.

Cam atatea stereotipuri imi vin acum in cap…
Ar fi interesant de studiat si parintii. Poate ma voi duce intr-o zi sa ii privesc, mai ales ca de acum vine caldurica si am eu o impresie ca parcul va fi tot mai aglomerat 😉

Un an si 10 luni

Cum as putea sa descriu o mogaldeata de vreo 90 cm, care ne raspunde in sictir: “Very good” cand il intrebam ce mai face, care ne ia frumos de mana si ne indeamna sa il urmam cu un clar “komm mit!”, care ne grabeste sa ii inchidem geaca cu un “zu machen” daca nu ne executam in timp util, care ne iubeste cat un ocean (o sa va povestesc si de unde stim asta) si care doarme iar ca in vremurile bune! – aici ar fi mers un “?”,din punct de vedere gramatical, dar parca nu prea imi vine sa il pun ca sa nu se apuce iar copilul sa se trezeasca noaptea 😀

Ziceam ca am sa va povestesc de unde stiu ca ne iubeste…pai atunci cand suntem amandoi in preajma, este cel mai fericit. Face tumbe, merge in maini, ne pupa, danseaza, rade si tipa de bucurie! Si mai ales cand mami si tati se pupa face un fel de “gramada cere varf” si sare pe noi cu dragoste.

Crizele specifice varstei i-au mai trecut si incep sa cred ca perioada cea mai nasoala a ramas in urma…dar sa nu zicem hop prea curand. Il vad cum urmareste orice scapare si foloseste orice moment de slabiciune in avantajul sau. Eh, doi ani nu mai par asa grei cum pareau acum vreo luna 😀

Anul asta am reusit sa serbam si noi primul carnaval cu adevarat. O sa pun cateva poze motate de la gradi, alaturi de cei mai buni prieteni ai sai.

Zambim cu gura pana la urechi in varf cu omuletzul care umple inimile noastre!