2 ani si jumatate

Ce om mare avem langa noi si are doar doi ani si jumatate!
Suna ca dintr-o revista, dar parca au trecut intr-un foc. Retraiesc momente de bebelusenie alaturi de alti copilasi si imi dau seama cat de repede s-a dezvoltat mogaldeata cea mica dintr-un pui fara echilibru, intr-un smecheros fara limite!

Incet, incet ne indepartam de NU VREAU si ne apropiem cu pasi tot mai mari de DE CE. Prefer asa, macar acum, cand este sa plecam, sta la incaltat :D.
Hehhehehee, n-am mai scris de mult, dar incaltatul era – yuhuuu, acum pot sa zic “ERA” – o adevarata aventura.
“Felix, hai sa te incalt sa plecam.” “Nu vreau!”
“Felix, hai ca plec fara tine!” “Nu vreau!”
Bine, deschid usa de la intrare si dau sa ies. Se prezinta copilul la incaltat. Iau papucii in mana, il montez pe scaunel si cand dau sa bag papucul, misca din picior ca sa nu nimeresc. Intr-un moment de neatentie, o zbugheste prin casa. Pac, o tura! Pac, inca o tura! muaammm si tot asa. Pana cand ma decid sa ies pe usa.
“Felix, daca acum nu vii, eu plec!”
Astepti ca orice om normal, vine copilul, si trece pe langa tine ca la un concurs de predat stafeta. Te atinge scurt si o ia la fuga in continuare. Buuun, ies din casa si inchid usa mai tare ca sa auda ca nu mai sunt. Ma asez in fata usii pe scari si astept. Se aud primele sunete.
“Maammaaa, unde esti? Am venit!”
Astept calma si incerc sa numar…1,2,3…
“Maaammmiiii!!! Unde esti, maaami!!!”
Mai numar o tura si apoi intru in casa. Copilul colaboreaza instant si iesim fericiti pe usa 😀

Dar acum a trecut!!! Yuhuuu! A trecut! Voi stiti ce inseamna ca a trecut? E ceva ce nu pot sa descriu.
Si ce daca ma intreaba acum de 100 de ori DE CE?, acum copilul sta la incaltat din prima si eu am rezervoare de energie din cauza asta.
Acum stam de vorba mergand mana in mana pe strada – Daaaa, acum merge de mana!!!- si ma intreaba calm: “Mami, da de ce ploua?” “Ca sa se ude copacii!” “De ce?” “Pai ca le este sete.” “Warum?” – la un moment dat ii iese in germana – “Pai pentru ca vor si ei sa bea ca si tine”…(cateodata ma surprind si eu de raspunsuri). “Da de ce?” Si la un moment dat clachez si spun: “Bine.” Si el zice: “De ce bine?” :))) dar e nostim si eu ma distrez. Parca suntem prieteni acum.
Mergem pe strada si povestim si despre viitor: “Mami, cand ma fac mare, vreau sa ma fac gimnast si tu sa stai in sala si sa faci asa (si aplauda)”, “Mami, cand ma fac mare vreau sa conduc un tren, iar tu sa imi faci cu mana de pe peron”.

E frumoasa varsta asta si imi dau seama cum devine tot mai independent. Ma bucur sa il vad asa si ma bucur ca avem voie sa ne bucuram de toate etapele alaturi de el :).

DSC_0220