Tarile Calde (1)

—-Prima saptamana de Caraibe—-

Cand m-am gandit cum sa incep sa scriu, mi s-a dus imediat gandul la “5 saptamani in Balon” al lui Jules Verne.
Ei bine, eu voi scrie despre 12 saptamani in Tarile Calde :D. Imi preiau drepturile de autor, de a documenta o experienta deosebita in viata noastra si a copiilor, si anume 12 saptamani in Caraibe. Am ales momentul oportun de a pleca, cand incepuse sa dea frigul in piatra prin Germania si ne vom intoarce tot cand va fi frig, dar mai colorati si mai relaxati.

Drumul cu 2 copilasi de patru si 7 luni si 7 luni, a fost brici. David a avut primul zbor si s-a relaxat intr-un cosulet special primit la zborurile mai lungi din partea companiilor aeriene, iar noi ne-am bucurat de locul mai mare de la picioare care revine parintilor cu bebelusi. ce sa zic, vorba lui tati: It’s a win win situation! :D.

Diferenta de 5 ore fata de Germania, a inceput sa fie cat de cat acceptata dupa aceasta saptamana de sedere in Tarile Calde. Azi si ieri am avut voie sa dormim pana la 6:30, cat a dormit si mezinul. Inca ne luptam cu temperaturile tropicale, care pentru acesti copilasi crescuti doar la frig, sunt mai greu de digerat, dar deja il vad tot mai rar pe David rosu ca racu’ si cu freza uda de transpiratie 😀
Bifam prima saptamana cu multe satisfactii:
Felix a reusit sa faca pluta si sa joace cu doua stelute de mare
Mami a facut un Dive si niste stand up paddeling
David a mancat cativa pumni de nisip si s-a diversificat cu avocado, banane mici, papaya si ananas…si cu cateva servetele foarte gustoase
Tati a bagat cateva ture lungi de snorkeling, s-a antrenat la tenis cu nepotul si si-a antrenat abilitatile de a conduce masinute cu telecomenzi

Cu totii ne-am bucurat de revederea cu familia, ne-am jucat in nisipul negru si vulcanic (experienta complet noua, chiar si pentru cei mari), ne-am bucurat de mirosul exotic al fructului pasiunii si ne-am incarcat burtile cu cocos.

Abia asteptam saptamana care vine cand ne vom bucura de noi experiente. Incepem sa ne simtim tot mai bine si sa ne adaptam la viata calduroasa 🙂

PS: si daca ati uitat cum este sa fie cald…ei bine va puteti imagina ca de cele mai multe ori, pantalonii scurti, cam tin de cald 😉

Buna dimineata la ora 6

Intind mana de sub plapuma si parca ma simt „umpluta de somn”, dar ,totusi, parca as mai motai putin, putin. Asa ca ma cuibaresc mai bine si incerc sa incep un vis nou…cand aud usa de la baie izbandu-se de perete si capacul de la WC trantindu-se. Stiu, s-a trezit copilul. Apas timid lumita de la ceas si vad ca este doar 6:25. Moaaa, ce as mai dormi macar 5 minute. De cand s-a mutat ora, copilul se trezeste exemplar pentru ca noi sa ajungem la timp la munca si el sa fie primul la gradinita J.

Apoi astept. Stiu ca din moment in moment va veni sa se cuibareasca langa mine, sa ne iubim de dimineata…si vine, se baga langa mine, il acopar cu plapuma si sper sa mai motaim amandoi. Dar nimic! Ne pupam de vreo suta de ori si apoi vine prima rugaminte: „Mami, hai sa ne trezim si sa il mai lasam pe tati sa mai doarma. Mergem sa ne jucam amandoi. Bine?“ „Felix, este inca noapte afara. Hai sa mai stam cinci minute“. Nemultumit, se cuibareste in bratele mele si se gandeste ce sa imi zica ca sa ma convinga. „Mami, dar eu nu mai pot sa dorm. Hai sa ma imbraci!“ „Mai stai inca putin, Felix. Apoi mergem ca si eu trebuie sa ma imbrac sa merg la munca“…nu trece un minut ca vine imediat rugamintea cheie. „Mami, dar imi este asa foameeee! Hai sa imi dai cereale cu laptic / ou / cacao“… ciudat este ca dimineata ar manca orice si in rest mai ca nu stam intr-un picior doar doar va inghiti ceva :D. Bun, cu asta m-a convins. Ce sa o mai tot dam in dreapta si in stanga. Cand cere copilul de mancare, nu comentam. Nu ne mai e somn, nu mai vrem lalaiala in pat…tot ceea ce vrem, este sa ii dam sa manance. Si oricum deja este spre 7 si imediat trebuie sa iesim pe usa.

Cam asa sunt diminetiile la noi si nu facem rabat nici in weekend, doar ca atunci ne trezim cu gandul la somnul de pranz pe care il bagam direct in vena ca drogatii :D.

Nu ne plangem, nici inainte (de copil) nu eram noi prea mari puturosi dimineata si uite asa ne trezim si cu pupici de copilas de trei ani jumatate deja J.

Insulele Caraibe

Se aude in boxe vocea stewardezei. Ne apropiem de aterizare…accept cu greu cele 0 grade anuntate la sol. Nu de altceva, dar eu inca port un maiou. Doar vin de la cele 30 de grade din Caraibe :D. Ne apropiem tot mai tare de sol si simt cum ma atinge manuta mica a lui Felix. Stie ca la aterizare ne strangem de mana. De obicei eu transpir, iar el inca se minueaza de bubuitura de la impactul cu solul. Privesc afara pe geam si imi dau seama ca ninge “cu geleata” – wow! cele mai groase haine pe care le-am avut cu mine in excursia aceasta, au fost o pereche de pantaloni de in si un hanorac mai gros. Pantaloni sunt pe mine, hanoracul la indemana si totusi nu am cum sa imi dau seama ca aici e iarna…la doar 8 ore diferenta este iarna, iar dincolo vara! Eee, cat de rau poate sa fie, ne revenim. Doar am crescut la Brasov :D. Cica as fi copil de munte, nu-i asa? Ei bine, am sa vad eu…

In timp ce ne apropiem de sol, trec scurt in revista…trei saptamani de vacanta. Asa da, nu? Pai daca tot o facem, hai sa o facem lata!

De pe drum:

Prima insula vizitata a fost Martinique, o bucatia de Franta imprejmuita de Marea Caraibelor si Oceanul Atlantic. Am aterizat in Martinique la inceput de 2015 pe o ploaie si un vant de se indoiau palmierii. Totul o iluzie. Noi veneam de la cele 12 grade de la Paris si credeam ca nu are cum sa fie chiar asa de cald. Parea frig, dar era caaald. Ploaia care ne-a intampinat la aterizare, a disparut intr-un foc si brusc a aparut un soare puternic. Cred ca primele zile a plouat si de cat 20 de ori pe zi. La un moment dat nu mai tineam cont, nici nu era rau cand ne mai uda putin ploaia…era un fel de dus caldut. Cat de nostim a fost cand am iesit din aeroport si am pasit in mica Franta. Peste tot Renault, Citroen, Peugeot si ici colo cate un BMW sau Mercedes pierdut. Toate inscrise cu numere frantuzesti…adica zbori 8 ore si tot in Franta esti! Stiam asta, dar cand ajungi acolo si vezi ca este chiar asa, parca devine si mai distractiv. Martinique face parte din Franta si la intrarea pe insula, a fost de ajuns sa prezentam buletinele. Insula este mica, cu o lungime de 60 km si o latime de 20 km, dar de ajuns ca sa faci in jur de 3 ore cu masina cap coada. Au autostrazi, dar toti au masini si daca in Germania suntem cam satuli de ambuteiaje, pai sa vezi ce este acolo. Ce m-a impresionat in Martinique? Pai initial apa, care este suparator de tulbure pe anumite plaje, chiar mai rau decat Marea Neagra, si exact la polul opus de cristalina si plina de vietati la scufundari, sau la alte plaje mai protejate de golfulete. A fost interesant sa vad oamenii pe strada, sa vad extremele care marcheaza aceasta insula, cu oameni foarte instariti si oameni la limita saraciei. M-a distrat relaxarea in reactii cand ai nevoie de ceva urgent. Totul merge incet si lumea este intr-un relaxare totala, si totusi cealalta insula pe care am vizitat-o, St Lucia, parca era si mai in extrema la acest capitol. M-au incantat peisajele parca rupte din reviste cu plaje cu nisip alb sau negru vulcanic, cu palmieri, cu apa turcoaz, cu vitati nenumarate in apa…da, este Caraibe si a fost frumos.

Cateva poze din Martinique:

Apoi am fost in St Lucia. O insulita ceva mai mica, care la prima vedere nu mi s-a parut mult mai slab dezvoltata decat Martinique. Aveam sa imi schimb aceasta parere la intoarecerea in Martinique. Asa cum Martinique este marcata de masini franceze, asa este St Lucia marcata de Daihatsu, Mitsubishi, Toyota, Chevrolet…alta insula, alte gsturi, sau poate doar alte posibilitati. In St Lucia se conduce pe stanga si cum exista o taxa pentru orice, se cere taxa si pentru condus. Ma bucur ca am avut o masina automata ca te mai obisnuiesti sa conduci pe stanga, dar sa bagi vitezele cu stanga, mi se pare de domeniul SFului. St Lucia face parte din Commonwealth, dar este o insula independenta. Oriunde privesti, vezi si auzi Bob Marley. Ce mi-a mai plaaacut asta! Toata lumea este rasta si pot sa jur ca toti au in buzunare cate un joint. Mi-a placut in St Lucia ca oriunde te opreai si intrebai ceva, ti se raspundea in engleza. Mult mai usor decat in Martinique, unde am vorbit cu maini si picioare :D. Ce mi-a placut in St Lucia? Pai exact ca in Martinique, plajele minunate si mai ales cele cu apa cristalina, de puteai crede ca privesti intr-un acvariu cand te uiti sub apa. Mi-au placut minunatii Pitoni (doua conuri vulcanice de 797m, respectiv 750m), mi-a placut sa beau relaxata cate o nuca de cocos cu paiul, mi-a placut sa calarim pe plaja si sa povestim cu localnicii, mi-a placut sa cunosc Europenii impliniti si fericiti departe de casa lor. Si sa nu uit, mi-a placut sa mancam in restaurantele inchegate in mijlocul satelor de localnici…asa am aflat si eu ca exista banane pentru gatit :D.

Cateva poze din St Lucia:

La multi ani in 2015!

A mai trecut un an si iata ca 2015 se anunta din prima unul bogat in vizite cu oameni frumosi si dragi noua, se anunta in mese bogate si clinchete de bucurie! La multi ani si sa o tinem tot asa ca tare e bine cand casa este plina!

Intram inghetati in scara blocului in care locuim si cum pasim, ne fura privirea un mic aranjament de craciun lasat de unul dintre vecinii nostri – probabil pe principiul: “poate ii trebuie cuiva…”. Felix, un omulet de aproape 1m, sterge cu maneca lui verde marginea de piatra si se uita curios la noua aparitie . “Uite mami, ce este asta?” “Este mosul si o mica lumanare langa!” “Nuuu, uite ca este si un brad si are luminite mici mici!”. Ma aplec si ma uit de aproape. E drept, nici nu sesizasem. Ma bucur ca am asa un observator deosebit si ma grabesc catre lift ca sa urcam la noi. Azi vine mosul! Deja am emotii si imi amintesc prima intalnire a lui frate-meu cu el, pe care am putut sa o savurez din tot sufletul fiind cu atatia ani mai mare. Isi freca mainile si era emotionat, incat a reusit sa ii spuna mosului in cateva momente, orice urma/ vers/ cuvant / titlu de poezioara pe care o stia. Ma astept la aceeasi reactie si de la Felix si imi si imaginez cum ii va canta “Mos Craciun cu plete dalbe”, melodie pe care o exersam intens de cateva zile bune. Asteptam si musafiri, asa ca mai arunc o mica privire in sufragerie. Totul arata a Ajun. Masa este cu o tenta rosiatica, cu lumanarele peste tot si in coltul camerei, ne zambeste cu luminitele aprinse, bradul nostru! Ma incanta imaginea si ma bucur, cu toate ca simt tristete cand ma gandesc cat suntem de departe de casa. Ei lasa, o sa fie bine! Va veni mosu, vor veni prieteni, mancam un peste, ascultam “un” Hrusca si trec si sarbatorile astea! Suna la usa si vine prima familie. Copii se imbratiseaza bucurosi si incep sa alerge in cerc prin casa. Se aud glasuri bucuroase de copilasi si parca s-a mai umplut casa. Suna la usa si vine urmatoarea familie cu bratele incarcate de sarmale, cozonac, vin, muraturi, salata beuf si buna dispozitie! Pfff, si noi vroiam sa facem peste! Biacz! Minunat! A venit craciunul la noi!

Deodata, suna insistent la usa! Oare cine este??? Copiii alearga intr-un foc! Felix prinde curajos clanta usii si deschide. Era Mosu’!!! Felix il la de mana si il indruma catre canapeaua de langa brad. Se aseaza bucuros in bratele lui si il pupa pe obraz! Unde este copilul meu? Il privesc uimita si simt o emotie imensa! Felix, increzator, isi intra in rolul de copil si refuza categoric sa ii cante. Natalie il salveaza cu “Mos Craciun cu plete dalbe”, iar Mosul le incarca bratele cu daruri. Smecherila! A scapat si m-a impresionat! Nu s-a emotionat deloc de moment si s-a bucurat sa-l conduca si cand a iesit din casa!

Sarbatorile de anul acesta nu au avut deloc umbra trista si deprimanta care ne acopera cand suntem departe de casa. Am avut casa plina, bucate gustuoase, voie buna si atmosfera de sarbatoare! Oare ne umple copilul casa? Sau poate suntem doar norocosi sa avem oameni frumosi pe langa noi? Eu cred ca toate la un loc…

La multi ani!

Noua faza – bla uuaa grrrr

Am ajuns la o noua faza. Se numeste faza cand copilul incepe sa se bebeluseasca. Oare ce s-a intamplat cu el? Copil cu vocabular complex si complet in germana si romana, brusc se prosteste. Chiar si el o zice cand face pauza din bebelusenie: “Acum ma prostesc!”.

Noi, ca niste parinti normali, incercam sa ne dam seama ce s-a intamplat. Oare o fi de la mamica dadaca, unde merg alti cativa copilasi mici si nu se pot exprima..ii copiaza??? Sau poate i se pare ca vine “maturitatea” peste el si mai trage sa fie putin bebelus?

Situatie concreta: “bbllahhhmmmgrgrrr”  si arata cu degetul. Io:” Spune ce vrei, in cuvinte pentru ca asa nu inteleg.” si refuz total chiar daca incepe sa bungheasca ceva. Si apoi, cand vede ca nu reactionez, imi spune: “Mami, vreau un pahar cu apa. Te rog!!!” “Eh, vezi ca poti!” 😀

Stim, este o noua faza si va trece, dar cand? Adevaru este ca revin, de cand sta la incaltat, vine de mana, se spala pe dinti, astea mi se par peanuts 😀 Mamici cu experienta mi-au spus: “Trece asta, si vine alta..toata viata este plina de faze!”, asa ca astept cu nerabdare ca sa vad ce mai urmeaza.

2 ani si jumatate

Ce om mare avem langa noi si are doar doi ani si jumatate!
Suna ca dintr-o revista, dar parca au trecut intr-un foc. Retraiesc momente de bebelusenie alaturi de alti copilasi si imi dau seama cat de repede s-a dezvoltat mogaldeata cea mica dintr-un pui fara echilibru, intr-un smecheros fara limite!

Incet, incet ne indepartam de NU VREAU si ne apropiem cu pasi tot mai mari de DE CE. Prefer asa, macar acum, cand este sa plecam, sta la incaltat :D.
Hehhehehee, n-am mai scris de mult, dar incaltatul era – yuhuuu, acum pot sa zic “ERA” – o adevarata aventura.
“Felix, hai sa te incalt sa plecam.” “Nu vreau!”
“Felix, hai ca plec fara tine!” “Nu vreau!”
Bine, deschid usa de la intrare si dau sa ies. Se prezinta copilul la incaltat. Iau papucii in mana, il montez pe scaunel si cand dau sa bag papucul, misca din picior ca sa nu nimeresc. Intr-un moment de neatentie, o zbugheste prin casa. Pac, o tura! Pac, inca o tura! muaammm si tot asa. Pana cand ma decid sa ies pe usa.
“Felix, daca acum nu vii, eu plec!”
Astepti ca orice om normal, vine copilul, si trece pe langa tine ca la un concurs de predat stafeta. Te atinge scurt si o ia la fuga in continuare. Buuun, ies din casa si inchid usa mai tare ca sa auda ca nu mai sunt. Ma asez in fata usii pe scari si astept. Se aud primele sunete.
“Maammaaa, unde esti? Am venit!”
Astept calma si incerc sa numar…1,2,3…
“Maaammmiiii!!! Unde esti, maaami!!!”
Mai numar o tura si apoi intru in casa. Copilul colaboreaza instant si iesim fericiti pe usa 😀

Dar acum a trecut!!! Yuhuuu! A trecut! Voi stiti ce inseamna ca a trecut? E ceva ce nu pot sa descriu.
Si ce daca ma intreaba acum de 100 de ori DE CE?, acum copilul sta la incaltat din prima si eu am rezervoare de energie din cauza asta.
Acum stam de vorba mergand mana in mana pe strada – Daaaa, acum merge de mana!!!- si ma intreaba calm: “Mami, da de ce ploua?” “Ca sa se ude copacii!” “De ce?” “Pai ca le este sete.” “Warum?” – la un moment dat ii iese in germana – “Pai pentru ca vor si ei sa bea ca si tine”…(cateodata ma surprind si eu de raspunsuri). “Da de ce?” Si la un moment dat clachez si spun: “Bine.” Si el zice: “De ce bine?” :))) dar e nostim si eu ma distrez. Parca suntem prieteni acum.
Mergem pe strada si povestim si despre viitor: “Mami, cand ma fac mare, vreau sa ma fac gimnast si tu sa stai in sala si sa faci asa (si aplauda)”, “Mami, cand ma fac mare vreau sa conduc un tren, iar tu sa imi faci cu mana de pe peron”.

E frumoasa varsta asta si imi dau seama cum devine tot mai independent. Ma bucur sa il vad asa si ma bucur ca avem voie sa ne bucuram de toate etapele alaturi de el :).

DSC_0220

Mamaia 2014

Anul acesta am avut parte de un concediu mai aparte. Am fost la Mamaia, am inchiriat apartamente si am fost cu tot familionul (inclusiv bunici, cumnati si frati :D). Ce sa zic, buna treaba asa, ca am mai putut sa evadam si noi prin apele zbuciumate ale Marii Negre fara sa stam mereu cu Felix de gat.
Ah, abia astept sa fie si el mai mare si sa descoperim impreuna fundul apei, protejati de costumul de neopren.

Dar hai sa va povestesc de Mamaia…
N-am mai fost la Mamaia de ani buni si m-am socat de zecile de casute, casoaie, castele si blocuri care “au crescut”. Domneeee!!! Pai daca faceam eu o poza cand eram mica, sa vezi acum diferenta!
Fiecare casa are propriul model. Care mai de care este mai inalta, mai lata, mai inflorata, mai colorata, asa cum stim noi sa ne falim cu avutia. Ce este foarte tare de vazut, este cum strada este plina de capcane (canale fara capace in care sta infipt un copac), care sunt ocolite de boliduri de zeci de mii de euro. Bineinteles ca atunci cand se opresc masinile, iese cate o bucata de blondina cu toace, care are ghionul sa se prafuiasca de la marea de nisip ridicata de trafic. Extremele acestea ma infioara si ma fascineaza in acelasi timp. Asa este Romania si parca se duce tot mai tare la extrema.

Bineinteles ca si la cazare au fost cateva chestii de genu…”Da de ce nu avem aer conditionat, ca asa scria pe net cand am rezervat?” “Pai nu cred ca scria asa! Cred ca au pus aia automat cand am completat. ”
“Hahhaha! Pai hadeti sa va arat ca am net pe telefon” Se uita omul pe tel si zice “Nu stiu de unde este asa ca eu nu am trecut”
Buuun fie, vine omul cu zi inainte sa plecam sa ne zica sa eliberam pana in ora 11. Asta, dupa ce la venit, am avut voie doar dupa ora 15.
“Maine sa eliberati pana in ora 11” “Domne, nici dumneata nu ai dat aer conditionat, asa ca nici noi nu promitem ca vom reusi”
Eh, asa este la noi. A fost doar enervant ca din cauza caldurii nu prea am reusit sa ne odihnim la pranz, iar amaratul de ventilator “muncea” cu limba de un cot de dimineata pana seara. Noi ca noi, dar copilul…el e crescut in Germania, unde avem o toamna tarzie continua, cum sa se odihneasca la 35 de gr???
Tragem linie. Intr-un final ne-am bucurat ca macar erau acolo apartamentele. Cu o zi inainte sa ajungem nu mai reuseam sa dam de proprietar, asa ca nici nu eram siguri daca vom avea unde sa dormim :D.

In rest, apa calda, plaja curata, locuri de odihna de la baldechine, la sezlonguri din plastic, la cele din lemn, oameni cu cearceaf si oameni direct pe nisip. La Marea Neagra este o diversitate incredibila. Se ofera cate ceva pentru toata lumea.
Dap, la Mamaia nu este ca in 2Mai, dar macar poate alerga copilul in apa cat il vezi cu ochii si nu ii trece apa de genunchi. Apoi, un genunchi de-al lui, este o glezna de-a mea! Asa ca daca aveti copii, recomand Mamaia!

Pe perioada cat am stat la mare, nu am putut sa nu urmaresc comportamentul de “mamica din romania”. Dupa ce tot vezi alta atitudine, cea de “mama germana”, care abia se intoarce sa vada daca vine copilul din spate, te loveste brusc supravegherea sub lupa a copiilor nostrii. Suntem alta cultura si eu nu critic, doar observ.
La un moment dat m-a bufnit rasul cand vreo 3 copilasi s-au strans in jurul unei gramezi de jucarii de plaja (lopatele, forme, galatuse), sa-i numim X, Y, Z. Copilul Y ia lopatica copilul X. Copilul X ramane fara jucarie si se uita cu ochi mari. Pac, intervine mama copilului Y – nuuu, lasa da-i jucaria inapoi! Intre timp se intampla asemanator intre copilul Z si copilul Y…aceeasi atitudine!
Mamele stau in jurul lor si fac un fel de zid protector. Din cand in cand le mai trag palarioara de soare pe cap si intervin din secunda in secunda in activitatea lor. Cumva, imi dadeau bietii copii impresia unor soricei de test care sunt supravegheati pentru rezultate :D. Pe plaja noastra, mamicile nu se odihnesc! Sunt intr-o alerta cotinua! “Ia vezi, unde e? Ce face acolo? Sa nu ia jucaria lui! A intrat in apa cu tac-su, oare poate sa il supravegheze? Ia mai bine sa stau eu in picioare ca la cum e tac-su de aiurit! Aoleu, sa nu bage mana in gura ca are nisip! Hai sa te dau cu crema! Stai asa ca ti-a cazut palarioara”.
Este de inteles, asa ne este natura. Doar din cauza asta suntem mame. Dar vedeti voi, se pare nu suntem toate la fel! Oare nemtoaicele sunt mai putin mame?

Eh, cam atat de la Marea Neagra! A fost frumos, am revazut familia, copilul a fost mereu ocupat cu bunicii, cu toate ca daca apaream in zona, tot noi eram tinta dragostei :). Eh si nu e frumos? Cat credeti ca vor mai fi parintii nr 1 in viata lui?

Magia copilariei

Daca acum vreo luna ziceam ca am ajuns sa ma usuc de energia de a avea copil de 2 ani…acum incep sa redescopar magia varstei plina de curiozitati. Cat este de frumos sa vezi cum fiecare faptura si jucarie prinde viata, cand vezi ca pana si masinile au gurita, iar joaca de-a printul, de-a soferul sau mai stiu eu ce prind cu adevarat contur alaturi de el.

Cand eram mica, imi placea sa ma joc de-a saracele :D. Doamne ce joc stupid! Dar mie imi placea sa strang in casuta formata din scaunele o papusica si cateva fasolici si un pic de nisip ca sa avem ce manca ;). Deseori imi imaginam ca il iau pe frate-meu de acasa si fug cu el si ma ascund in transformatorul din parc. Aveam de gand sa ma abonez la lapte ca stiam ca el bea lapte, iar banii vroiam sa-i produc din crosetat – hehe aveam business plan calumea, nu?…

Citeam zilele acestea o carte, care spune cat de mult ne dez-filosofam o data cu varsta. Ajungem sa nu ne mai bucuram de “nimicurile”, care acum ii umplu sufletul copilasului nostru. De exemplu, Felix se opreste la fiecare gaza mica si o studiaza. Ii vede picioarele, culoarea, se minuneaza cum reuseste sa care ceva…oare cati dintre noi mai pot sa vada aceste detalii minunate?
Imi place cand il vad ca-l ia pe Shaun de plus si ii deschide cartea si ii citeste :D.
Imi place cand se opreste la fiecare tufa de floricele si le adulmeca, ca un tauras.
Ma fascinez de lumea descoperita prin ochii lui si nu pot sa nu asociez cu…

“Insa ce indragostiti
Si copiii se opresc
Uite un copac cu flori”
Un copac cu Flori – de Stefan Hrusca

“Ce zambet poate fi
Mai sincer, mai curat
Ce ochi stiu a vorbï atat de adevarat”
O lume minunata de Mihai Constantinescu

Dubla cetatenie

Chiar daca inca niciunul dintre noi nu are dubla cetatenie, ne comportam ca si cum am avea. In suflet suntem romani, dar mancam Wurst si Pommes, mergem pe autostrazi si bem bere.
Vrem sa fim si cetateni germani? Pai de ce nu? De stricat n-are ce strica. Mai grav era daca o pierdeam pe cea romana, asa suntem de 2 ori castigati. O sa avem doua perechi de parinti si cand nu are timp un umar sa ne lase sa ne plangem amarul, vom plange pe celalalt ;).

Am mai scris eu candva despre romani si nemti si acum cred ca pot sa scriu din nou. Multe informatii s-au mai adunat in imaginea mea de om cu inima de roman si locuitor de tara germana.
Cu cat locuim mai mult aici, cu atat ne dam seama cat suntem de diferiti. Si ca sa vin cu o imagine mai noua – campionatul mondial de fotbal cand nemtii s-au bucurat timid la fiecare castig de meci, la fiecare gol bagat… Oameni perseverenti si cuminti, sa nu supere, sa nu deranjeze, un fel lasa-ma ca sa te las sau mai bine zis respecta-ma ca eu te respect. Nici macar la noi, in fata blocului nu s-a auzit mare zumzet, chiar si dupa ce au castigat a4 a stea. Pai daca erau romanii – moama, cum se bucura romanii!!! Rup usa! Tipa in gura mare ce tari sunt si cate au reusit! La noi fiecare gol este motiv de inca 10 beri, inca o palinca si un dans :D.
Eu nici nu judec, nici nu apreciez. Aici lumea se bucura dar cu limita – sa nu trezeasca copilasii adormiti (ca deh era trecut de ora 0 cand s-a dat finala cu Argentina), sa nu raneasca pe cineva cand ii apuca dansul triumfatorilor… un alt cuvant nici nu gasesc, decat bucurie timida vs urlet de glorie.
Neamtul se bucura, dar in locul pentru bucurat. Romanul nu baga in seama – “ce loc de bucurat?! Pai daca imi vine a ma bucura, pai eu imi si trag pantalonu-n jos in mijlocul strazii :D” Nu eu, sa ne intelegem 😉

O mare diferenta pe care o mai vad este apropierea de familie. Daca noi locuim inca la gasca cu mama, tata, sora, sot si copii…sau daca nu locuim cu ei, macar impartim prin telefon si un partz :D.
Ei bine, neamtu e gata pe la majorat. Iese din casa si este pe picioarele lui. Copiii ii face pe barba lui si bunicii ii sprijina din cand in cand. De cate ori credeti ca a auzit mama ca acum, ca are fiica-sa copil va trebui sa se mute in Germania… ca deh, asa se poarta! Sau macar sa se pregateasca sa tina copilu mai des pe la ea. Pfff, hai ca sigur stiti in jurul vostru macar un cuplu la care locuieste sora, mama, soacra etc…
Nu domne, in Germania exista moase pentru perioada de dupa nastere care te invata cum sa-l speli, cum sa-l alaptezi, cum sa-l culci, iar bunicile isi vad relaxate de viata lor mai departe. Ca sa nu mai povestesc de perioada cand iti vine sa arunci copilul pe geam…exista o sa salvare de urlatori pe care poti sa o suni in orice moment si te ajuta. Oare de ce credeti ca s-au format aceste servicii?
Cum e mai bine? Pai sincera sa fiu, e cam greu pe la 60 de ani sa te apuci sa cresti un sugar urlator, dupa ce tu ai avut noroc de copii somnorosi. Asa zic acum?! Pai da, mai ales ca eu imi imaginez batraneti linistite. Vreau sa vina nepotii la mine?! Pai ce intrebare este asta – sigur ca da. Dar vreau sa-i cresc?! No fxxing way!

O alta experienta, mai noua, pe care am trait-o, este mersul la cosmetica. In Romania, cam toate gagicile merg la pensat, la mani, la pedi…etc. Aici nu exista. Cand spui ca dai o data pe luna 50 de oiro ca sa te bibilesti, raman toate cu ochii cat cepele. Cica mda, iti permiti! Bineinteles ca nu zice nimeni nimic, dar nu pot sa imi imaginez ca le trece altceva prin cap. Din cauza asta, partea asta de bibileala cam sufera in Germania. Greu, greu am gasit un salon ok la care sa ma duc si sa ma las rasfatata o data la 2-3 luni. Ca bineinteles ca tanti are full time ocupat. Probabil cu tipe de toate natile :D.
Nici n-am intrebat, dar nu cred ca se bat multe nemtoaice sa stea la bibilit. Este vazut ca un lux si gata!

Sosul din mancare. Nu stiu cati dintre voi ati mancat in Germania..aici ai sos in tot ceea ce mananci, chiar si in salata! Pana aici! Mereu cand ajung la restaurant si vad ca se balaceste o bucata buuuna de peste intr-un sos imens albicios si dulceag, mi s-a terminat apetitul. Cuvintele magice: “Ohne Soße!”
Ca noi, romanii, nu prea ne impacam cu sosurile, este cam clar. Noi avem sos in tocanita si cam atat! Apoi, daca tot e sa fie, macar sa nu fie alb! Biacz

Ca si nota de final, ca de aici am plecat cu tot ceea ce am enumerat…avem un copil care reuseste sa vorbeasca intr-o propozitie in germana si romana, caruia ii curg cuvintele in valuri, care a inceput sa diferentieze intre cele doua limbi si isi rectifica propozitiile cand ii arunca din greseala educatoarei cate o vorba in romaneste.
Da, el va fi cu dubla cetatenie si nu doar pe hartie!

Cat suntem de internationali?

Cat suntem de internationali? Pai la baza suntem romani, traim in Germania, mancam la restaurante turcesti si japoneze 😀 muncim la firme americane si la mine in birou este un taiwanez, un indian (crescut in Africa) si je, un roman :).

Ce as putea sa mai adaug…nu pot decat sa ma gandesc cat ne vom mai internationaliza. Daca in unele tari se casatoresc oamenii in familie ca sa nu piarda averea, pentru noi asta chiar nu este o problema. Suntem atat de internationali ca nici nu mai stim unde este acasa. Oare este acasa la mama unde primim bunatati si radem pe limba noastra sau este acasa unde stam in fiecare zi si ne ducem traiul? Nici nu mai stim. Ideea de Vaterland se cam sterge si am impresia ca urmasii se vor lega si mai putin de locuri.
Ma uimesc ca, traind in Germania, merg cu trenul si aud mai multa araba decat germana, dar asta este normal. Suntem intr-un mix total si ne obisnuim.
Inca nu am invatat sa rad la glumele nemtesti si inca nu ma pot adapta la ideea de planning cu luni inainte pentru o dupamasa relaxata cu prietenii, dar invatam sa traim in Germania cu mici idei romanesti. Asta suntem noi, asta sunt multi din prietenii din jurul nostru. Oare ce vor fi copiii?