Dubla cetatenie

Chiar daca inca niciunul dintre noi nu are dubla cetatenie, ne comportam ca si cum am avea. In suflet suntem romani, dar mancam Wurst si Pommes, mergem pe autostrazi si bem bere.
Vrem sa fim si cetateni germani? Pai de ce nu? De stricat n-are ce strica. Mai grav era daca o pierdeam pe cea romana, asa suntem de 2 ori castigati. O sa avem doua perechi de parinti si cand nu are timp un umar sa ne lase sa ne plangem amarul, vom plange pe celalalt ;).

Am mai scris eu candva despre romani si nemti si acum cred ca pot sa scriu din nou. Multe informatii s-au mai adunat in imaginea mea de om cu inima de roman si locuitor de tara germana.
Cu cat locuim mai mult aici, cu atat ne dam seama cat suntem de diferiti. Si ca sa vin cu o imagine mai noua – campionatul mondial de fotbal cand nemtii s-au bucurat timid la fiecare castig de meci, la fiecare gol bagat… Oameni perseverenti si cuminti, sa nu supere, sa nu deranjeze, un fel lasa-ma ca sa te las sau mai bine zis respecta-ma ca eu te respect. Nici macar la noi, in fata blocului nu s-a auzit mare zumzet, chiar si dupa ce au castigat a4 a stea. Pai daca erau romanii – moama, cum se bucura romanii!!! Rup usa! Tipa in gura mare ce tari sunt si cate au reusit! La noi fiecare gol este motiv de inca 10 beri, inca o palinca si un dans :D.
Eu nici nu judec, nici nu apreciez. Aici lumea se bucura dar cu limita – sa nu trezeasca copilasii adormiti (ca deh era trecut de ora 0 cand s-a dat finala cu Argentina), sa nu raneasca pe cineva cand ii apuca dansul triumfatorilor… un alt cuvant nici nu gasesc, decat bucurie timida vs urlet de glorie.
Neamtul se bucura, dar in locul pentru bucurat. Romanul nu baga in seama – “ce loc de bucurat?! Pai daca imi vine a ma bucura, pai eu imi si trag pantalonu-n jos in mijlocul strazii :D” Nu eu, sa ne intelegem 😉

O mare diferenta pe care o mai vad este apropierea de familie. Daca noi locuim inca la gasca cu mama, tata, sora, sot si copii…sau daca nu locuim cu ei, macar impartim prin telefon si un partz :D.
Ei bine, neamtu e gata pe la majorat. Iese din casa si este pe picioarele lui. Copiii ii face pe barba lui si bunicii ii sprijina din cand in cand. De cate ori credeti ca a auzit mama ca acum, ca are fiica-sa copil va trebui sa se mute in Germania… ca deh, asa se poarta! Sau macar sa se pregateasca sa tina copilu mai des pe la ea. Pfff, hai ca sigur stiti in jurul vostru macar un cuplu la care locuieste sora, mama, soacra etc…
Nu domne, in Germania exista moase pentru perioada de dupa nastere care te invata cum sa-l speli, cum sa-l alaptezi, cum sa-l culci, iar bunicile isi vad relaxate de viata lor mai departe. Ca sa nu mai povestesc de perioada cand iti vine sa arunci copilul pe geam…exista o sa salvare de urlatori pe care poti sa o suni in orice moment si te ajuta. Oare de ce credeti ca s-au format aceste servicii?
Cum e mai bine? Pai sincera sa fiu, e cam greu pe la 60 de ani sa te apuci sa cresti un sugar urlator, dupa ce tu ai avut noroc de copii somnorosi. Asa zic acum?! Pai da, mai ales ca eu imi imaginez batraneti linistite. Vreau sa vina nepotii la mine?! Pai ce intrebare este asta – sigur ca da. Dar vreau sa-i cresc?! No fxxing way!

O alta experienta, mai noua, pe care am trait-o, este mersul la cosmetica. In Romania, cam toate gagicile merg la pensat, la mani, la pedi…etc. Aici nu exista. Cand spui ca dai o data pe luna 50 de oiro ca sa te bibilesti, raman toate cu ochii cat cepele. Cica mda, iti permiti! Bineinteles ca nu zice nimeni nimic, dar nu pot sa imi imaginez ca le trece altceva prin cap. Din cauza asta, partea asta de bibileala cam sufera in Germania. Greu, greu am gasit un salon ok la care sa ma duc si sa ma las rasfatata o data la 2-3 luni. Ca bineinteles ca tanti are full time ocupat. Probabil cu tipe de toate natile :D.
Nici n-am intrebat, dar nu cred ca se bat multe nemtoaice sa stea la bibilit. Este vazut ca un lux si gata!

Sosul din mancare. Nu stiu cati dintre voi ati mancat in Germania..aici ai sos in tot ceea ce mananci, chiar si in salata! Pana aici! Mereu cand ajung la restaurant si vad ca se balaceste o bucata buuuna de peste intr-un sos imens albicios si dulceag, mi s-a terminat apetitul. Cuvintele magice: “Ohne Soße!”
Ca noi, romanii, nu prea ne impacam cu sosurile, este cam clar. Noi avem sos in tocanita si cam atat! Apoi, daca tot e sa fie, macar sa nu fie alb! Biacz

Ca si nota de final, ca de aici am plecat cu tot ceea ce am enumerat…avem un copil care reuseste sa vorbeasca intr-o propozitie in germana si romana, caruia ii curg cuvintele in valuri, care a inceput sa diferentieze intre cele doua limbi si isi rectifica propozitiile cand ii arunca din greseala educatoarei cate o vorba in romaneste.
Da, el va fi cu dubla cetatenie si nu doar pe hartie!

Cat suntem de internationali?

Cat suntem de internationali? Pai la baza suntem romani, traim in Germania, mancam la restaurante turcesti si japoneze 😀 muncim la firme americane si la mine in birou este un taiwanez, un indian (crescut in Africa) si je, un roman :).

Ce as putea sa mai adaug…nu pot decat sa ma gandesc cat ne vom mai internationaliza. Daca in unele tari se casatoresc oamenii in familie ca sa nu piarda averea, pentru noi asta chiar nu este o problema. Suntem atat de internationali ca nici nu mai stim unde este acasa. Oare este acasa la mama unde primim bunatati si radem pe limba noastra sau este acasa unde stam in fiecare zi si ne ducem traiul? Nici nu mai stim. Ideea de Vaterland se cam sterge si am impresia ca urmasii se vor lega si mai putin de locuri.
Ma uimesc ca, traind in Germania, merg cu trenul si aud mai multa araba decat germana, dar asta este normal. Suntem intr-un mix total si ne obisnuim.
Inca nu am invatat sa rad la glumele nemtesti si inca nu ma pot adapta la ideea de planning cu luni inainte pentru o dupamasa relaxata cu prietenii, dar invatam sa traim in Germania cu mici idei romanesti. Asta suntem noi, asta sunt multi din prietenii din jurul nostru. Oare ce vor fi copiii?

Cum te cheama? Nu!

Avem un baiat de 2 ani si 2 luni, il cheama NU!, locuieste in NU! si are NU! ani :).

Daca acum cateva luni, povestea cu drag de unde vine, cum il cheama si cati ani are, acum ne izbim la fiecare intrebare de un mare NU. E chiar nostim. Vezi asa un pui de om, ca se impune cu tarie si spune NU :)). Da, inca pot sa rad si da, este rasul meu. Sa nu credeti ca nu stam cu 10 carti de psihologie in fiecare seara, incercand din rasputeri sa intelegem mogaldeatza simpatica de langa noi. De ce rad inca?! Pt ca mi-am dat seama ca orice comportament, pleaca de undeva. Exista motive si ei nu o fac din rautate.
Dar cat este de greu sa intelegi un copilas de 2 ani, care nu stie sa se exprime, care nu intelege ce este amalgamul de sentimente din jurul lui?! Este greu, domne! Dar nu imposibil! Des avem probleme sa ne punem in postura altui adult, ce sa mai zic in postura unui copilas care oricum nu functioneaza ca noi…

Ce ne doare mai tare, este somnul dulce…pfff, stiti cum este sa iti sune “ceasul” in fiecare dimineata la ora 6 cu un urlet dulce: “Maamaaaa” sau “Taaattaaaa”? Daca nu stiti, cumparati copil de 2 ani. Cum e vorba, daca nu ai bunici, cumpara…tot asa se aplica si la copii :D.

Cred ca invatam sa nu ne mai enervam pe el. Pur si simplu incercam sa citim ce simte, sa ne amintim ce l-a putut afecta in ultimele luni (pentru ca mai nou am aflat ca dureaza pana cand digera si ei unele schimbari), sa ne documentam ce drum sa alegem…da stiu, suna greu. Dar nu este greu cand este vorba de copilasul tau. Apoi, cand vine la tine si te intreaba spasit – “Pot sa te iubesc? Pot sa te mangai?” si te ia in brate si se lipste de tine…stiti cum este asa o imbratisare? Pai eu va spun sigur, ca dupa asa una, sigur intineresc cu 10 ani!
Si dupa ce l-ai inteles, parca si el este altul. Brusc colaboreaza, brusc este comunicativ, brusc te simti implinit ca ai reusit sa intelegi copilul de langa tine! Pana la urma, ce satisfactie de parinte mai mare decat asta?!

Am zis si mai zic: Copiii cresc, iar parintii se educa. Nimeni nu poate explica ce inseamna sa fii parinte, trebuie sa o traiesti si sa te educi alaturi de ei!

Cu o mana pe tastatura si cu una pe mancare

Faptul ca sunt mancaciosul satului si ca nu adorm noaptea pana cand nu visez la ce voi manca a doua zi, nu cred ca este o surpriza pentru cei care ma cunosc. Adulmec orice iz de mancare si imi imaginez o masa plina de bunatati frumos aranjate si diversificate. Cand mergem la restaurant, intai gust din mancarea sotului, pentru ca nu cumva sa ratez primele guri din farfuria frumos aranjata :D.

Pana aici, toate bune si frumoase…problema intervine cand stai lipit de scaun cam 8 – 9 ore zi si lovesti cu degetele energic tastura…atunci iti vine sa snack-uiesti. Si uite asa, ajungi sa arunci in tine tot felul de bunatati, de care te minunezi la sfarsitul zilei unde au disparut.
Asta imi aminteste de o intamplare tare simpatica. Un prieten drag a avut sansa sa zboare cu Lufthansa la business class si a primit o mica ciocolatica cu semnul Lufthansa. El mi-a daruit-o mie, iar eu am decis ca nu o voi manca. Imi placea prea mult cum arata…Dar cum nu prea este cum o planuiesti, am adormit cu ea langa pat, pe noptiera. Cand m-am trezit dimineata, disparuse :(. Unde credeti? Exact, in burtica ;). Cum zice Felix? – “Mami, tu ai bebe in burtica? Amila are bebe!”, iar eu ar trebui sa-i raspund: “Nu mami, mami are ciocolata :D”.

Asa ca am decis ca vreau inca sa mai incap pe scaunul de la munca si m-am pus pe controale. Acum snack-uiesc doar la ore fixe (in jur de ora 10 si pe la ora 16) si atunci o mana de alune, nuci sau migdale sau cirese, piersici, morcovi, mere :D. Tine? Pai tine, cand vad ca ma fac cat malul si vreau sa ma franez! Ce sa zic, noroc ca noi, femeile, suntem multi-tasking si putem sa urmarim si ce papam pe langa munca de servici :D.
Tare mai mi-s modesta!

Terrible 2

Deja a trecut o luna peste acei „terrible 2“, de care m-am tot temut de cand copilul a trecut de un an. Pentru noi, acesti “terrible 2” nu sunt asa terrible, cum a fost terrible “unu jumatate” ;).

Ne confruntam cu un “NU VREAU” in toate cele, dar avem metode si ne temperam 😀

Ce functioneaza la Felix:
• Ofera-i , dar nu insista! Trebuie sa invete ce inseamna NU si anume, cand refuzi, chiar nu primesti!
• Zi ca el, da fa ca tine!

Ca sa dau exemplu? Pai sa zicem ca ii oferim laptic (de care este mai dependent decat un junkie de tigara lui) si el zice tare NU VREAU. Ok, iau sticla si plec cu ea…apoi urmeaza “VREAAAAU!!! DAAAA!”. Iaca asa, isi primeste si portia de lapte fara insistente ;). Daca ma apuc sa insist, s-a terminat. Urla in gura mare ca nu vrea si mie imi urca adrenalina.

Exemplu 2: mergem cu masina si brusc Felix: “Vreau carnita!” – Nah bun, pai de unde sa scot carnita acum?!…ma gandesc eu. Bineinteles ca in sinea mea ma si bucura la maxim cererea lui, pentru ca si asa fiecare masa este o sarbatoare.
Initial incerc sa o iau cu logica normala, in speranta ca de data asta va tine 😀
“Nu avem, mami. De unde sa iti dau acum? Stai sa ajungem acasa si primesti!”
“Vreeeaaau carnitaaa!”
Eh bun, si aici intra faza cu “zi ca el, da fa ca tine”.
Asa ca ii intind ce am la indemana si ii spun: “Ia carnita!”
Felix: “ce e asta? Nu e carnita!”
Eu ma fac ca ploua si evit sa raspund. Apoi incerc sa il distrag cu un pom, un camion, un semafor si uite asa am linistit cererea :D.

Este greu la 2 ani? Nu as putea spune ca este asa greu ca acum jumatate de an, cand absolut nimic nu functiona. Acum ne intelegem, ca sa zic asa.
Este frumos la 2 ani? Daaa, este asa frumos cum ne povesteste toata ziulica tot ce face, cum ne mai baga cate un cuvant simpatic, gen “bucaceta” – bicicleta sau “camalua” – macaraua; este simpatic cand vad ca se adorme inca singur la maxim ora 20:30 si ne lasa si noua timp sa ne incarcam, este simpatic cand vine si ne pupa cu foc si ne lipeste de perete ca sa ne poata stampila calumea, este simpatic cand se chinuie sa sara de pe ultima trepta si se flexeaza si apoi coboara simplu, pentru ca inca nu este in stare sa ridice amandoua picioarele, este simpatic cand ne ajuta sa intindem rufele, sa facem ordine, este simpatic cand se ascunde dupa pantalonii mei cand apare o situatie noua, este simpatic cand se uita luuung de pe trotuar in dreapta si stanga ca sa se asigure, este simpatic cand ma anunta fericit ca STIE ca este rosu la semafor …si lista poate continuaaaa.

Este frumos si suntem fericiti ca este langa noi. Da, este o varsta plina de NU VREAU, dar oare daca este sa punem in balanta – au vreo sansa aceste vorbe?!

O saptamana fara copil

Dragi parinti, pentru ca am impresia ca vorbim aceeasi limba, cunoasteti acea liniste apasatoare si totusi placuta? Cunoasteti acele momente de relaxare totala, cand nu vrea nimeni sa te catere, nu vrea nimeni sa te foloseasca pe post de sosea, nu vrea nimeni sa manance, sa doarma, sa iasa pe Straße…cand esti doar tu cu tine si cu o telecomanda in mana sau un laptop in brate sau pur si simplu mananci in liniste? Ei bine, asa a fost pentru mine acest weekend :D. Nuuu, sa nu ma invidiati. E frumos asa, dar cum zicea un prieten drag, parca imi lipsesc 3 coaste.

Totul a inceput miercuri, cand am plecat la drum spre Germania. Grea a fost despartirea de mogaldeata de 2 ani, care m-a pupat cu foc…si totusi, dupa ce m-am suit in avion si am realizat ca pot sa scot o revista, sa motai pe scaunul meu cel incapator, parca a inceput sa imi placa acest moment de libertate :p.
Saptamana a trecut usor si dupa primele 2 zile de munca, abia ajungeam sa ma tar acasa si sa ma cuibaresc comod cu un bol de mancare in mana. Dar apoi a venit weekendul…luuung, cu putine ocupatii si mai ales fara baietii mei.
Copilul s-a adaptat usor la “mama este la servici” si acum imparte cu mine momente de intimitate doar pe skype. Ma hraneste, ma pupa si ma imbratiseaza, dar nu proteseaza. E bun, e tati si am impresia ca nu e rau nici asa :).

Imi place acest lux? Pai ce sa zic, noroc ca stiu ca mai sunt doar 3 zile…ca altfel cred ca eram deja adancita cu moaca intr-o perna. E simplu, pentru ca stiu ca se termina.
E nevoie? Cred ca mai este si nevoie de cate un moment de genu’, dar nu as vrea sa-l experimentez prea curand.
Ce ma linisteste? Ca este cu tati si atunci stiu ca este pe maini bune.
Ce ma ingrozeste? Faptul ca va creste mare si atunci tot ce sper, este sa ramana macar pe aceeasi planeta cu mine.
(O sa vedem daca am sa mai vad lucrurile la fel dupa perioada de pubertate ;))

Azi e duminica, miercuri ne vedem. Cea mai lunga despartire am marcat-o la 2 ani!

La ski in Austria

Am mers si noi la ski si ca orice roman, am fost Austria ;).
Frumoooss, domne, fruuumoosss. Sus zapada perfecta, jos primavara in toata regula 🙂

Cateva poze…

Joi in parc

Va rog sa va imaginati: 20 si ceva de grade, soare placut de primavara, parcul plin ochi de copilasi, parinti alergand de colo colo in jurul lor, natura trezita la viata si peste tot un verde crud.

Eh, cam asa a fost saptamana trecuta la noi. Si nu in orice zi, ci intr-o joi. Bineinteles ca nu am ratat si am iesit si noi cu flacaul la relax. Copilul a devenit tot mai independent si cred ca am inceput sa il deranjez cand tot roiesc in jurul lui. Asa ca am luat loc pe o banca si am inceput sa privesc marea de copii. Ati incercat vreodata?

Exista mai multe stereotipuri.
Copilul curajos: un copil de-o schioapa, care abia se tine bine pe picioare, dar escaladeaza toate tevile, scarile, topoganele…parintii stau in jurul lui si incearca sa il sustina, iar el incearca la fiecare cazatura sa adopte un nou “traseu”. Ii impinge de-o parte si vrea sa reuseasca singur.

Copilul urlator: sta la mamica sau taticul in brate si urlaaa domneee. Nu conteaza varsta sau dimensiunea. Urla ca e fain sa urle si nah, e bine ca primeste atentie 😉

Copilul observator: copilul care sta, priveste obiectiv pe toata lumea, studiaza indelung fiecare miscare, fiecare figura care se apropie de el si apoi precaut, actioneaza. Aici il inscriem si pe Felix.

Copilul obez: acestia sunt aparte. Gafaie ca un mosulet de 70 de ani, dar incearca sa tina pasul cu toata lumea. Are un mare avantaj ca poate sa se bage oriunde, pentru ca toti ceilalti copii se pliaza de-o parte si de alta, neavand de ales. De obicei au in mana o bucata de paine din care mai musca din cand in cand cu pofta.

Copilul certaret: sa nu cumva sa te uiti macar la lopatica lui. Nuuuu!!! E a lui. Sansa mare daca te apropii, sa iti iei un pumn de nisip in ochi.

Copilul papagal: astia sunt tare simpatici, un fel de ecou. Felix se aplauda singur pentru fiecare reusita, ca de exemplu datul pe topogan, si la fiecare bravo rostit de el, se mai auzea un bravo in fond. Cand ma uit, era unul destul de mic, care se minuna de suntele mai razlete din parc si le reproducea cu nonsalanta.

Copilul la 220: acestia cred ca s-au incarcat cu diesel cu aditiv ;). Domneee, acum sunt pe topogan, acum in turnulet, acum sar in nisip, acum alearga spre leagane. Parintii sunt de obicei detasati si il privesc de la departare – pai cine sa tina pasul cu asa activist?!

Copilul agresiv: parca este la campul de lupta. Pac o lopatica in cap copilului din dreapta, pac un sut la cel din stanga, pac un pumn de nisip la cel din fata, pac un branci la cel din spate. Ce este interesant, este ca acest stereotip, zambeste satisfacut dupa fiecare “reusita” si cauta urmatoarea victima.

Copilul printesa: stiti acei copii care au fost invatati sa nu puna mana in nisip ca “se murdaresc”? Care nu se dau pe topogan ca raman urme pe pantaloni? Ei bine, de obicei poarta pink si accepta cu greu sa se dea pe leaganul din dotarea parcului. Cel mai mult prefera sa se joace in locuri mai curate sau sa se plimbe detasat.

Cam atatea stereotipuri imi vin acum in cap…
Ar fi interesant de studiat si parintii. Poate ma voi duce intr-o zi sa ii privesc, mai ales ca de acum vine caldurica si am eu o impresie ca parcul va fi tot mai aglomerat 😉

Un an si 10 luni

Cum as putea sa descriu o mogaldeata de vreo 90 cm, care ne raspunde in sictir: “Very good” cand il intrebam ce mai face, care ne ia frumos de mana si ne indeamna sa il urmam cu un clar “komm mit!”, care ne grabeste sa ii inchidem geaca cu un “zu machen” daca nu ne executam in timp util, care ne iubeste cat un ocean (o sa va povestesc si de unde stim asta) si care doarme iar ca in vremurile bune! – aici ar fi mers un “?”,din punct de vedere gramatical, dar parca nu prea imi vine sa il pun ca sa nu se apuce iar copilul sa se trezeasca noaptea 😀

Ziceam ca am sa va povestesc de unde stiu ca ne iubeste…pai atunci cand suntem amandoi in preajma, este cel mai fericit. Face tumbe, merge in maini, ne pupa, danseaza, rade si tipa de bucurie! Si mai ales cand mami si tati se pupa face un fel de “gramada cere varf” si sare pe noi cu dragoste.

Crizele specifice varstei i-au mai trecut si incep sa cred ca perioada cea mai nasoala a ramas in urma…dar sa nu zicem hop prea curand. Il vad cum urmareste orice scapare si foloseste orice moment de slabiciune in avantajul sau. Eh, doi ani nu mai par asa grei cum pareau acum vreo luna 😀

Anul asta am reusit sa serbam si noi primul carnaval cu adevarat. O sa pun cateva poze motate de la gradi, alaturi de cei mai buni prieteni ai sai.

Zambim cu gura pana la urechi in varf cu omuletzul care umple inimile noastre!

Insula Texel – locul de inceput o viata noua ;)

Stiti Marea Nordului? …ei pe acolo prin apa, sunt rasfirate cateva insulite care apartin Olandei. Sunt aruncate pe ici pe colo de ai zice ca sunt ale nimanui, dar sa stiti ca plaje mai frumoase decat acolo si oameni mai caliti de vanturi si apa rece nu am mai vazut altundeva. Aaaa, si sa nu uit de cel mai frumos far care a marcat destinul unor oameni dragi noua: Maian si Amiia :D.

Mereu cand mergem in Olanda, ne surprinde aceasta tara cu cate o bucatica de rai. De data asta am si mancat bine, ne-am incarcat de energie si emotie (si ce de emotie!!!), ne-am plimbat,baietzii s-au jucat cu kite-ul, am urcat in far, am vizitat focile salvate din mari… si ne-am jucat jocul anului 2012 :D.

Insula Texel, despre care tot povestesc aici, formeaza cea mai mare bariera naturala dintre Marea Nordului si Marea Wadden. Aproape o treime din insula este rezervatie naturala….asa ca puteti sa va dati seama cate minunatii am vazut acolo. Nu este o insula mare, are 23,7 km lungime si 9,6 km latime, asa ca am putut sa ne plimbam usor in lung si-n lat. Si acum va mai zic una, da sa nu radeti: Cel mai inalt varf este de Hoege Berg si are 15 m (daaaa, am scris corect!). Dupa ultimele statisticii, sunt pe insula 13.715 locuitori, dar toti inalti si blonzi asa cum va imaginati un olandez tipic.

Copilul a fost din nou exemplar, cum este de fiecare data cand plecam…ca aproape incep sa am impresia ca l-am facut pe drumuri :D.

Aaaa, si mi-am mai amintit una care m-a cam marcat si bineinteles ca am si fotografiat-o – cand am ajuns intr-una din incaperile unui muzeu, am avut placerea sau mai bine zis surprinderea sa vedem o gramada de olandezi la masa si periuau ceva acolo. Ce credeti ca faceau? Curatau intr-un manunchi regurgitat de pasarele, oase de soricel :D. Initial am crezut ca este vorba de caca de pasarele…asa ca “regurgitat” suna in acest context fooaarte bine.

Iaca pun si cateva poze!